Istoricul Lucian Boia explică cum a devenit Mihai Eminescu un mit şi care sunt exagerările privind acest mit. Istoricul consideră că Mihai Eminescu este unul dintre cei mai mari poeţi, însă constată că naţionalismul lui are accente xenofobe. Lucian Boia spune că în cartea Mihai Eminescu, Românul Absolut. Facerea şi desfacerea unui mit, apărută la Editura Humanitas în 2015, nu are nimic împotriva mitului eminescian, însă vrea să explice cum s-a format acest mit şi cum a fost folosit. „Să nu exagerăm, cum spun unii, că Eminescu are o privire foarte modernă asupra naţiunii. Lucrurile sunt de înţeles în epocă. Însă, greşeala care s-ar face este să spunem că ele sunt cât se poate de potrivite şi astăzi, că e cât se poate de actual”, a spus Lucian Boia.
De ce este Eminescu un mit? Cum ar trebui privit ca să nu mai fie mit?
Bine, este un mit, şi nu este un mit oarecare. S-ar putea spune, fără exagerare, că este mitul suprem al românilor. Cum am intitulat şi cartea, referindu-mă la o vorbă a lui Petre Ţuţea, Mihai Eminescu este românul absolut. Aşa l-a caracterizat Petre Ţutea, asta înseamnă că e românul care întruneşte în sine toate trăsăturile fundamentale ale poporului român şi toate valorile româneşti, adică e mitul suprem al românilor.
Prin ce se caracterizează poporul român?
A, nu mă întrebaţi pe mine prin ce se caracterizează. Prin ce-şi închipuie oamenii că se caracterizează, că dacă demontăm mitul nu ştiu ce mai rămâne.
Sau cum e Eminescu şi cum e poporul român?
Cunoaşteţi poezia lui Marin Sorescu – fiindcă toate astea trebuiau să aibă un nume li s-a spus Eminescu. Deci el înşiră tot ce caracterizează peisajul românesc, istoria românească, cultura românească, şi ca toate la un loc să poarte un nume, numele acesta este numele lui Eminescu. Mitul nu este o realitate, este o construcţie imaginară care adună însă şi segmente de realitate, numai că sunt puse toate astea într-o anumită lumină, ridicate foarte, foarte sus, la un rang foarte înalt. Mitul are o încărcătură simbolică, extrem de puternică şi de semnificativă. Cum s-a ajuns aici e greu de spus sau de argumentat în detaliu, fiindcă un mit poate să se nască, poate să nu se nască. A fost un context anume de s-a cristalizat mitul Eminescu. Avem o dată precisă când s-a întâmplat – anul 1883, atunci poetul s-a îmbolnăvit, a înnebunit. A fost un fapt divers care a impresionat foarte mult în epocă, cum se întâmplă uneori cu un fapt divers.
De exemplu, ce s-a întâmplat la clubul Colectiv a fost un fapt divers de proporţii, sigur tragic, dar din categoria faptului divers, şi aţi văzut cum a condus la o întreagă mişcare vizând reformarea clasei politice, schimbarea la faţă a României şi aşa mai departe. Sunt asemenea evenimente, nu se poate prezice dinainte ce o să se întâmple cu un eveniment de asemenea proporţii.
E mai rar ca să se nască un mit atunci când tu eşti în viaţă.
Da, era în viaţă, dar într-un fel nu mai era, ieşise din circuit, intrase în faza asta prelungită a bolii. A fost un fapt divers dramatic care i-a impresionat pe oameni, şi care s-a prelungit din 1883 până la moartea lui efectivă din 1889. Asta pe de o parte. Pe de altă parte, poezia lui Mihai Eminescu, mai ales poezia din ultimii ani, extrem de melodioasă, i-a cucerit mai ales pe adolescenţi, pe tineri. E o poezie înaltă, o poezie de ordin filozofic, patriotic şi erotic. Sunt mai multe registre: o poezie de incontestabilă valoare, dar în acelaşi timp o poezie foarte accesibilă, este o poezie inteligibilă pentru oricine. Nu este o poezie ermetică, încriptată, ci extraordinar de melodioasă. Nu poţi explica ştiinţific cum de iese melodia asta. E melodia eminesciană şi nu poţi decât să constaţi că are un farmec al ei specific.
Totuşi, mitul acesta s-a creat cu toate că Eminescu îi critica pe toţi, mai ales pe liberalii aflaţi la putere.
În prima lui fază mitul nu are o componentă ideologică, şi spun asta fiindcă a ajuns apoi, vom vedea imediat, să aibă o încărcătură ideologică foarte puternică. Dar în prima fază s-au întâlnit aceste două elemente: calitatea deosebită a poeziei şi accesibilitatea, muzicalitatea ei. Poezia asta de tip romanţă s-a întâlnit cu destinul tragic al poetului. Ideologia nu numai că este absentă, dar sunt şi mulţi care nu-i agreează ideologia lui Eminescu, o ideologie destul de personală în multe din componentele ei. Liberalii, care au fost atacaţi de Eminescu, bineînţeles că nu-l admirau pentru ideile din articolele lui politice. Tinerii socialişti iarăşi sunt cuceriţi de poezia lui Eminescu, deşi opţiunile lor politice erau altele. Eminescu privea spre trecut, spre Evul Mediu, ei priveau spre viitorul pe care-l credeau radios. Chiar conservatorii, printre care se aflase şi Eminescu, nu gândesc aidoma lui Eminescu în problemele politice.
Atunci când a apărut mitul?
Ideologia intră în discuţie şi ajunge să covârşească mitul după 1900, când se petrece în cultura românească o anumită schimbare, o anumită nuanţare să spunem. După influenţa puternică a culturii occidentale în secolul al XIX-lea, vedem că după 1900 se caută să se revină la rădăcinile autohtone, în ideea că s-a împrumutat tot ce era de împrumutat, s-a mers poate prea departe, dar nu putem să renunţăm la specificul nostru naţional.
Şi atunci, foarte caracteristic pentru epocă era curentul semănătorist din jurul revistei Semănătorul cu Nicolae Iorga, George Coşbuc, Alexandru Vlahuţă. Iorga însuşi e foarte activ în această relativă dar semnificativă schimbare de direcţie. Anul 1906, când la instigarea, ca să spun aşa, a lui Iorga se petrece o manifestaţie în faţa Teatrului Naţional împotriva pieselor în limba franceză care se jucau la Teatrul Naţional, în ideea că e un teatru pentru piesele româneşti, este punctul de pornire al unei mişcări consistente în această direcţie. Iorga are o cărţulie intitulată chiar aşa Lupta pentru limba românească, şi apare ideea cultivării limbii româneşti, culturii, literaturii, tradiţiei româneşti, problematica satului, a ţăranului. Această schimbare de direcţie coincide cu ceea ce apare nou în opera lui Eminescu, în manuscrisele eminesciene. În 1902 Titu Maiorescu depune la Academia Română faimoasa ladă cu manuscrise eminesciene. În aceste manuscrise postume apar într-adevăr trăsături mai puţin întâlnite în opera publicată în timpul vieţii. E vorba în special de teme naţionale, începând cu Dacia, o întreagă mitologie dacică în Memento Mori şi alte poeme, apoi interesul pentru Ardeal.
Prezentat astfel, Eminescu pare că s-a potrivit mai degrabă contextului istoric.
Poezia lui Eminescu este o poezie fie filosofică, fie erotică, cu o punere într-o perspectivă mai mult universală decât specific naţională. Pe nedrept, unii îi reproşau insuficienta ancorare în cultura şi preocupările naţionale româneşti. Însă, odată cu postumele apare un Eminescu cât se poate de naţional, cât se poate de naţionalist, şi în acelaşi timp sunt valorificate acum articolele lui politice care la vremea respectivă aproape nu fuseseră citite. Eminescu gazetarul a fost destul de puţin citit la vremea respectivă. Ori acum articolele astea sunt redescoperite, sunt publicate în volume aparte şi iată Eminescu gânditorul politic, Eminescu ideologul apare în prim plan. E o ideologie potrivită cu mişcarea semănătoristă şi, în general, cu românismul epocii. E o ideologie naţională, puternic marcată componenta naţională, chiar cu ceea ce i s-a reproşat mai târziu, cu unele exagerări naţionaliste, xenofobe şi antisemite.
Dezbaterea este că Eminescu nu ştia atunci când a scris aceste manuscrise cum vor evolua lucrurile şi în acest context de ce să-l acuzăm de xenofobism?
Nu e vorba să-l acuzăm pe Eminescu, nici nu se pune problema, dar nu putem să nu constatăm că naţionalismul lui are accente xenofobe – bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire – sunt multe…. Să nu exagerăm, cum spun unii, că Eminescu are o privire foarte modernă asupra naţiunii. Sigur că sunt exagerări naţionaliste şi accente xenofobe dacă ne uităm pe anumite texte ale lui Eminescu. Ele sunt mult mai explicabile în epocă, e secolul naţionalismului, secolul confruntării dintre naţiuni. Lucrurile sunt de înţeles în epocă. Însă, greşeala care s-ar face este să spunem că ele sunt cât se poate de potrivite şi astăzi, că e cât se poate de actual. Ori eu nu cred că e cât se poate de actual să spui cine a îndrăgit străinii mânca-i-ar inima câinii. Vorbiţi în cartea dumneavoastră Mihai Eminescu, Românul Absolut. Facerea şi desfacerea unui mit despre deceniul Eminescu, adică anii ‘30-‘40. Dar şi acum pare că trăim în secolul Eminescu. Lucrurile nu sunt uşor de explicat, dar aşa s-au întâmplat. S-a construit acest mit care s-a amplificat în fiecare deceniu. Un mit care a avut mai puţine componente iniţial, care s-a îmbogăţit imediat după 1900 prin dimensiunea aceasta naţională românească şi care apoi s-a tot amplificat.
S-au aglutinat elementele de tot felul şi Eminescu a devenit exponentul cel mai de seamă al românismului, al spiritului românesc. Şi atunci, ajungând la condiţia asta atât de înaltă în imaginarul românilor, fiecare a vrut să-l tragă de partea sa. Fiindcă a-l avea pe Eminescu de partea ta înseamnă că eşti investit cu autoritate morală, înseamnă că ai dreptate. Eminescu să ne judece. Dacă Eminescu este cu noi înseamnă că avem dreptate. Şi atunci vedem cum e tras în toate părţile, justificat sau mai puţin justificat. În anii ‘30 Eminescu este des evocat de legionari. După care şi comunismul antinaţional al anilor ‘50 a apelat tot la Eminescu, cel din Împărat şi Proletar printr-o simplificare
abuzivă a mesajului poemului respectiv.
Pentru cei mai mulţi după moarte nu se mai întâmplă nimic în această lume, dar pentru un personaj celebru precum Eminescu continuă vieţile multe şi diverse.
Eminescu e studiat în şcoala ani întregi, de la gimnaziu şi până la ultima clasă de liceu. Cum credeţi că ar trebui predat azi ca să nu mai fie mit?
Da, dar asta nu-ţi asigură şi simpatia oamenilor. De multe ori, elevii îl resping pe Eminescu tocmai pentru că au sentimentul că este impus, că e ceva dat fără prea multe explicaţii. Eu nu am nimic împotriva mitului. Ca istoric încerc să explic un mit. Sigur că asta poate duce la fisurarea mitului dacă-l explici prea mult. Dar, în principiu, nu am nimic împotriva mitului eminescian. Cred în ce mă priveşte că Eminescu este într-adevăr un mare poet, dar mitul merge mult mai departe cu ideologia poetului, care, încă o dată, nu e vorba să-l acuzi pe Eminescu, nici măcar să-l critici, dar trebuie să avem decenţa să constatăm că ideologia asta a lui de secol XIX nu mai corespunde cu valorile, caracteristicile lumii de astăzi. Şi e foarte normal, fiindcă altminteri ajungem la o absurditate: considerăm, cum consideră unii, că tot ce a spus Eminescu e valabil odată pentru totdeauna până la sfârşitul timpurilor. Sau alţii, care merg mai departe, şi fac apropieri între Eminescu şi Einstein, care a prevăzut teoria relativităţii, care a prevăzut şi anticipat nu ştiu câte teorii ştiinţifice ale ultimului secol. E o aberaţie.
Ce le spuneţi celor care îl văd pe Eminescu ca naţionalist şi spun Eminescu să ne judece?
Eminescu a fost un naţionalist fiindcă a trăit în secolul al XIX şi nu e nimic rău în a fi naţionalist. Depinde acum ce înţelegem prin termenul acesta. Însă, sunt exagerări ale naţionalismului de secol XIX care nu mai sunt ale noastre, sau nu mai e firesc să fie şi ale noastre. Secolele sunt diferite, nu ne tratăm cu reţetele secolului al XIX-lea. Nu apelăm la un medic din secolul al XIX-lea să ne trateze de mai ştiu eu ce afecţiune, sau la un ideolog care să ne propună genul de societate în care ar trebui să trăim.
În contextul acesta, Eminescu o să dureze ca mit?
Eu constat că, pe de o parte, avem de-a face cu exacerbarea mitului, pe linia aceasta naţionalistă îndeosebi. S-a ajuns chiar foarte departe, într-o zonă a absurdului, Eminescu considerat nu bolnav, nu nebun, ci dimpotrivă sechestrat de adversarii lui politici, primul deţinut politic din România. E un abuz care intervine în mitologia poetului. Mitul merge foarte departe când e vorba de cei care îl admiră nemăsurat pe Eminescu şi îi găsesc numai justificări în tot ce a gândit, în tot ce a spus. Iar pe de altă parte, e o diminuare a mitului, sunt cei care nu mai vor să audă de Eminescu. Ce e curios e faptul că se face în bună măsură abstracţie de poezia eminesciană, bătălia se duce în jurul ideologiei. Deci cei care ţin cu tot preţul şi îl ridică foarte sus pe Eminescu îl ridică nu pe motive poetice, ci pe motive ideologice, sunt naţionaliştii. Pe de altă parte, cei care sunt împotrivă, sigur că nu mai apreciază nici poezia, dar sunt înverşunaţi tot din motive ideologice, socotindu-l pe Eminescu cu totul în afara problematicii
politicului corect contemporan.
De ce credeţi că nicio personalitate din cultura românească nu
reprezintă un mit aşa de cunoscut ca Eminescu?
E greu de spus. Asta e forţa mitului. Poţi să constaţi ingredientele, dar nu înseamnă neapărat că ingredientele alea trebuiau să dea un mit. La Eminescu, s-a împletit viaţa poetului cu finalul acesta tragic cu muzicalitatea poeziei. Şi toate astea au dat un mit, puteau să nu-l dea. Nu există reţete. Dacă ar exista reţete am fabrica mituri după cum am dori.
Dacă ar fi să predaţi o lecţie despre Eminescu care sunt primele trei lucruri pe care să le spuneţi elevilor?
În primul rând, s-ar supăra pe mine criticii şi istoricii literari, eu sunt istoric. Le-aş spune ce am scris în carte şi aş încerca să-l definesc pe Eminescu cel real, poetul Eminescu şi gazetarul Eminescu cu ideologia lui, încercând s-o explic, nu s-o justific, dar nici să lovesc în ea. Pe mine nu mă interesează să mă războiesc cu nimeni. Istoricul nu se războieşte cu trecutul, ci are datoria să relateze cele petrecute şi să facă un efort de înţelegere, să înţeleagă el şi să-i facă şi pe ceilalţi să înţeleagă interpretările la care a ajuns. Aş încerca să le explic Eminescu şi apoi să le povestesc cum s-a creat mitul Eminescu.
Acest interviu a aparut pe platforma REPUBLICA.RO
